Solaris

                  de Stanislaw Lem

 

Editura Nemira
Colecția Nautilus
Data apariției: 2018
Traducere: Adrian Rogoz, Teofil Roll
Număr de pagini: 296

 

   Solaris este unul dintre acele câteva celebre romane science fiction clasice care transcende genul SF și devine o capodoperă a literaturii în întregul său.

Eu l-aș cataloga, lăsând pentru o clipă la o parte profundele lui implicații filosofice și sociale, drept cel mai palpitant thriller psihologic din orice fel de scriere care exploatează orice soi de tensiune angoasantă, de la romanul polițist, la cel horror.

   Imaginează-ți că sosești pe o stație de cercetare din viitor, ce planează deasupra unei planete îndepărtate acoperită aproape în întregime de un ocean. Ești deja extrem de izolat în infinitatea spațiului, îți ghidează contactul dintre capsulă și stațiunea științifică numai mașinăriile automate. Ar trebui să întâlnești totuși trei colegi acolo, știi cum arată totul din multele ore de antrenament pe care le-ai bifat în cadrul pregătirii misiunii. Odată debarcat în incintă, o găsești aparent pustie – parcurgând coridoarele ei circulare care răsună lugubru… Când dai, în sfârșit, peste unul dintre cercetători, el pare cu mințile rătăcite și reacționează ciudat. Îți spune că nu au mai rămas decât doi oameni în stație, pentru că al treilea s-a sinucis. Celălalt s-a închis într-un laborator de specialitate și parcă se ascunde… Acum, imaginează-ti inimaginabilul… că în afară de tine, colegul incoerent, colegul baricadat și cadavrul colegului din frigider… la distanțe cosmice enorme de orice altă formă de viață… mai e cineva cu voi, bântuind coridoarele stației.

   Pentru mine ajungea fragmentul ăsta ca să mă determine să citesc romanul, dar o să mă dedau și la o prezentare mai amplă și cumsecade a calităților lui.

Related image

   Solaris, planeta bizară dintr-un îndepărtat sistem solar cu doi sori era obiect de studiu al oamenilor de știință de pe Terra, cu o sută de ani înainte de nașterea protagonistului Kris Kelvin. Suprafața sa este acoperită cvasi-complet de ceva cu aparența unui ocean de consistență gelatinoasă, ce după unii savanți ar fi o unică ființă imensă inteligentă, capabilă să modifice până și mișcarea planetei, pe care o reglează astfel încât să evite perturbările orbitale ce fac imposibilă existența vieții în orice alt sistem stelar binar.

Pe suprafața plasmatică a oceanului apar uneori plăsmuiri titanice, alcătiund din valuri construcții simetrice sau imaginative, imitând, foarte rar, chiar locații terestre și ființe umane. Toate aceste activități care dau speranța unei posibilități de dialog sunt clasificate de studioși drept simetriade, asimetriade, lungoni, aricioizi sau mimoizi, după forma erupției. O disciplină științifică în sine s-a dezvoltat din ținerea sub observație a oceanului extraterestru, Solaristica.

Chiar și după atâția ani de studiu însă, unicul ocupant al planetei Solaris rămâne un mister absolut, ce depășește capacitatea de înțelegere a minții umane, redusă la funcțiile de înregistrare și catalogare a stranietății manifestărilor sale.

soll1

   Psihologul Kris Kelvin ajunge după o călătorie interstelară în stația de cercetare terestră suspendată la câțiva kilometri înălțime deasupra oceanului. E o perioadă în care activitățile umane de studiere a giganticului organism plasmatic s-au mai rărit. În stația științifică sunt doar încă trei cercetători.

Kelvin găsește la aterizare o atmosferă foarte ciudată, ca de platformă abandonată, nimeni nu-l întâmpină, iar când reușește să-l dibuiască pe unul dintre viitorii colegi, Snaut, acesta se comportă în manieră ilogică și pare înspăimântat de ceva.

Ezitant, îi aduce la cunoștință că un alt coleg, Gibarian, tocmai s-a sinucis. Al treilea ocupant al stației, Sartorius, este retras într-unul dintre laboratoare și evită deocamdată orice comunicare.

Kelvin investighează prin cabina defunctului și curând constată cu stupoare și groază că mai există și alte ființe umane cu ei în stație.

Fiecare dintre ele este asociată unuia dintre cercetători, cei vii  ascund pe cineva în camerele lor, iar o alta veghează lângă instalația frigorifică în care au pus mortul.

   Apogeul revelațiilor cu iz horror și punctul de la care începe să creadă că își pierde mințile, îl atinge Kris Kelvin când, după primul lui somn în stație, își face apariția foarte tânăra sa soție, care s-a sinucis în urmă cu câțiva ani, în timp ce încerca să o părăsească.

Dar ea nu e tocmai Harey a lui, reînviată printr-un miracol divin sau o realizare enigmatică a științei. Este o fantomă în carne și oase, materializată din matricea amintirilor sale. O Harey idealizată și având cunoștințe despre evenimente trăite de el după moartea ei, deci o Harey falsă.

   După primele momente de teroare și testări dacă mai e în toate mințile, Kris încearcă să scape de creatura atât de tulburătoare, astfel descoperind și limitele până la care aceasta imită originalul. Pentru că oricărei încercări de a o izola măcar într-o altă cameră, fata i se opune cu o forță supraomenească, în stare să sfărâme uși și să îndoaie armături metalice.

sol

   Structura interioară de om de stiință a lui Kelvin preia controlul și în videoconferințe cu ceilalți colegi, care își ascund vizitatorii, începe seria de deducții pornind de la premisa că fenomenele F, cum ajung să le numească, sunt o creație a oceanului.

Că entitatea aceea lichido-gelatinoasă este capabilă cumva să sondeze mintea omenească și să se insinueze în amintirile cele mai intime ale astronauților, extrăgând din subconștientul lor tocmai acele personificări în care se acumulează senzațiile cele mai intense, de la regrete teribile, la dorințe neîmplinite.

Interacțiunea cu aceste creații ale plasmei oceanice pulsânde și ale mentalului intim îi aduce pe toți pământenii la limita nebuniei. Cu atât mai mult cu cât oaspeții lor ajung cu capacitatea de înțelegere până la a-și percepe propria natură și a realiza că e ceva complet în neregulă cu ei.

sol2

   Este această provocare la reconciliere cu propria minte și cu fantasmele ei întrupate, o încercare de comunicare a oceanului cu omenirea? E un cadou prost ales? Sau un act terapeutic și o tentativă de vindecare a unor invizibile răni deschise?

   Superb romanul introspectiv al scriitorului polonez, pe care el însuși îl califică drept o dramă gnoseologică.

Memorabil oceanul viu, cu formațiunile sale plasmatice. Fiecare aprofundare a informațiilor despre esența sa nu face decât să-i sporească incomprehensibilitatea. Stanislaw Lem a dat viață celui mai neuman extraterestru imaginat de mintea omenească.

sol6

   Publicat pentru prima oară în anul 1961 și tradus de-atunci în zeci de limbi, Solaris a avut parte și de câteva încercări de transpunere cinematografică. Mai întâi într-o producție de televiziune sovietică, în 1968, apoi în 1972, în aclamata peliculă a lui Tarkovski (apreciată mai ales de cei care nu au citit cartea) și, într-o viziune mai nouă, de data asta americană, a regizoului Steven Soderbergh.

Lem însuși s-a pronunțat critic, declarând că nu suportă transpunerea lui Tarkovski, (plină de metafore ce o iau razna, ca în Călăuza, cea inspirată din Picnic la marginea drumului – aș completa eu, cu obișnuita antipatie față de cinematografia delirantă sovietică), iar cu filmul american a fost și mai aspru, considerând că i-a transformat cartea într-o banală poveste de dragoste mutată în spațiu.

   Astfel că, dacă vrem să avem acces la toate nivelurile acestei minunate opere a autorului (aș zice și că unica a sa de asemenea calitate – ca să nu scape nici el necriticat), de la cel al thriller-ului interstelar, la cele mai încărcate de profunzimi analize psihologice sau concepții filosofice existențialiste, nu ne rămâne decât să citim și să recitim cartea.

“Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem. Nu știm ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar, fiindcă începem să ne sufocăm în ea, vrem să descoperim în alte părți propria noastră imagine idealizată; întruchipările ei le căutăm uneori în civilizații mai evoluate decât a noastră, alteori le regăsim în viziunea trecutului nostru primitiv.”

   De obicei fac analogii cu alte romane asemănătoare, ca să mențin specificitatea blogului, dar pentru Solaris chiar mi-e imposibil să găsesc vreunul care măcar să fi reușit să-l imite. Nici în problema comunicării cu totala stranietate extraterestră (poate doar același Picnic la marginea drumului să se apropie întrucâtva de partea asta – nu degeaba l-a ales și pe el Tarkovski pentru a reveni la tematica lui obsesivă), nici în cea a disecției naturii umane și a relației sinelui cu divinul și infinitul, nici chiar în povestea de dragoste, care aduce farmecul ei, la fel de original ca toate celelalte componente ale alcătuirii perfecte.

solaris

Coperta recentei reeditări Nemira a Solaris-ului este și ea senzațională! Are cea mai frumoasă ilustrație de până acum, dintre toate edițiile pe care le-am văzut, românești sau străine!

images (3)

Puteti comanda romanul direct pe site-ul Editurii Nemira.

Mulțumim, Editura Nemira, pentru plăcerea fantastică și științifico-fantastică a lecturii.

nemira

 

 

Reclame