Misterul numelui tău

   de Clara Sánchez 

 

Editura RAO
Anul apariţiei: 2014
Titlul original: Lo que esconde tu nombre
Traducere: Elena-Anca Coman
Pagini: 380
Achiziționabil pe târgulcărții.ro

 

   Chiar dacă are un stil cu totul diferit şi acţiunea se petrece la atât de mult timp după terminarea războiului, ca să nu mai spun că nu face parte nici din universul alternativ al lui Tarantino, prima analogie pe care mi-a produs-o mie cartea Clarei Sánchez, a fost cu discursul dinainte de inscripționarea svasticii pe fruntea naziştilor capturaţi de partizanii lui Brad Pitt / Aldo Apașul în Inglourious Basterds. Parafrazez, dar, în esență, cam asta declama el SS-istului înainte să îl scrijelească:

— Bănuiesc că după ce toate astea se vor termina, vei merge acasă şi îţi vei scoate uniforma asta dichisită a ta, redevenind un familist model, a? Well, noi nu vrem asta! Vrem să se ştie mereu că ai fost un nazist mândru în uniforma ta. Aşa că, pentru când nu ai să o mai porţi, o să îţi facem un semn pe care să nu-l poți scoate.

   Asta încearcă, fără profesionalismul vânătorilor evrei de nazişti – înrăiţi de un imbold mai holocaustic, şi unul dintre protagoniştii romanului Misterul numelui tău, Julián, un republican spaniol, aterizat din ideologicul lor Război Civil, direct în ororile taberelor de concentrare hitleriste, ca deţinut politic. Îşi doreşte să facă un semn de neşters şi cât mai dureros pe chipul foştilor torționari, la atâţia ani după tragicele evenimente, în aşa fel încât măcar să îşi dea seama oamenii de monstruozitatea lor, dacă lungile şi civilizatele procese de azi nu vor mai ajunge să-i pedepsească. Să cresteze o cicatrice pulsândă pe chipul machiat al Răului Absolut ce îşi ascunde hidoşenia sub hainele bătrâneţii.

   Narat din dublă perspectivă, a lui Julián şi a Sandrei, o tânăra însărcinată şi confuză, acest roman este mai mult decât un excelent thriller psihologic, devine prin ampla documentare şi profunzimea analitică caractarerială cu care au fost definite personajele, o cronică memorialistică a unor timpuri care nu ne permit să le dăm uitării.

Totuşi, pe ansamblu, în această poveste ce îngemănează trecut şi prezent, nu predomină umbrele oroarei, deşi aceasta este descrisă în toate amănuntele ei, accentul punându-se însă pe un gen de evocare sensibilă ce se constituie drept semn al firescului, în pofida evenimentelor istorice terifiante, precum şi pe angoasa existențială modernă  interacţionând cu repere  morale tot mai anacronice în cinismul vremurilor de azi.

Bătrânul Julián şi gravida Sandra reprezintă sfârşitul şi începutul vieţii – simboluri reciproc potențate al adevăratului triumf asupra răului: viitorul.

Interacţiunea dintre cei doi este, cel puţin la prima vedere, deconcertantă. Până la urmă, ce au în comun un vârstnic de 87 de ani şi o tânăra cu înfăţişare punk? Ei bine, niciunul nu poate închide ochii în faţa tenebrelor trecutului care s-au scurs în prezent deghizate, ascunzând atrocitățile naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

nazim

   Pentru că romanul este împărţit atât de inspirat în capitole succesive, povestite când din perspectiva bătrânului, când a tinerei, orice rezumat reproduce mai fidel atmosfera originalului, într-o alternanţă asemănătoare:

Julián

… matusalemicul lucid, cu mintea brici, dar încet ca un melc din cauza stării fragile de sănătate, pleacă din Buenos Aires în Alicante după ce primeşte o scrisoare de la vechiul lui prieten, Salva (Salvador Castra), un supravieţuitor al regimului concentrațional, la fel ca Julián şi soţia acestuia din urmă, Raquel, toţi victime ale unui război smintit care a dus la o psihoză mondială şi a scindat omenirea în victime şi călăi.

„Când ne-au eliberat, ne-am înrolat la Centrul „Memorie şi Acţiune”. Eu şi Salva eram doi dintre miile de republicani spanioli prizonieri ai lagărelor de concentrare şi nu voiam să fim compătimiţi. Nu ne simţeam eroi, ci mai degrabă nişte ciumaţi. Eram victime, şi nimeni nu iubeşte victimele, nici pe cei învinşi”

naz3

Salva şi Julián îşi dedică viaţa identificării şi pedepsirii naziştilor vinovaţi de crime contra umanităţii. Primul are o dedicaţie totală şi rezultate pe măsură, pe Julián îl salvează de la obsesia răzbunătoare iubirea pentru soţia sa, Raquel. Atunci când ea nu mai este, iar Salva se stinge şi el într-un azil de bătrâni, Julián îi preia ultimul dosar cu SS-işti identificaţi, ca pe o ultimă misiune care îi însufleţeşte amurgul vieţii şi-i dă puterea de a triumfa asupra fizicului său slăbit.

„Mă apăsa faptul că aceşti monştri se bucurau de viaţă aşa cum niciodată nu a ajuns să se bucure de ea nici Salva, nici eu, nici Raquel, oricât de mult ar fi încercat, nici măcar fiica mea. Mă apăsa trufia lor şi cheful lor de viaţă şi de a se simţi bine.”

naz2

Autoarea suprinde extraordinar povara bătrâneţii, îi expune fiecare aspect într-un mod tulburător, blând şi duios, ca atunci când îţi aminteşti de bunici:

„Nu voiam să devin, pe lângă tot ce mai eram, şi un flecar care-i tromboneşte pe cei dragi”

„Vacanţa era pentru cei tineri, pentru oameni care au toată viaţa înainte, pe mine mă aştepta marea odihnă după colţ”

Julián trăieşte acum doar pentru această misiune, aceea de a-i prinde pe ultimii reprezentaţi descoperiți ai trecutului traumatic şi de a-i tortura răzbunător măcar psihic, dacă nu şi fizic.

Norul întunecat al gândurilor sale punitive este fulgurat mereu de imaginea luminoasă a soţiei decedate, Raquel, care îl îndeamnă la împăcare şi la armonizare interioară. Dar cine poate uita cu adevărat asemenea grozăvii ca acelea care-i motivează lui represaliile?

Numele monstruoase ale foştilor ofiţeri SS îl bântuie şi-i alimentează ura: Fredrik şi Karin Christensen, Otto Wagner, Alice, Anton Wof, Elfe, Aribert Heim supranumit Măcelarul de la Mauthausen, Gerhard Bremer, Sebastian Brenhardt şi alţii ca ei.

naz1

O notă aici: deşi naziştii prezentaţi în carte sunt inspiraţi din realitate, s-a păstrat un singur nume cu corespondent real: Aribert Heim, cel cunoscut drept Doctorul Moarte sau Măcelarul de la Mauthausen-Gusen, rămas în istorie pentru nenumărate crime împotriva umanităţii, cel care a extras organe oamenilor pe viu, a efectuat amputări fără anestezie, şi alte asemenea cruzimi inimaginabile.

Sandra

… tânăra care, la începutul cărţii, se refugiază pe plajă pentru că „nu există griji sub soare”, evitând să se gândească la copilul pe care-l va naşte – fără a fi săvârşit vreo faptă deosebită într-o viaţă cam sordidă şi lipsită de echilibru sau de sens. Tatăl copilului, Santi, este un iubit „răbdător şi echilibrat”, dar care nu are materialul necesar pentru a fi Acela în viaţa ei – probabil aşa se explică absenţa lui desăvârşită din roman, în afara unor scurte menţiuni. Căutând căldură umană şi siguranţă, Sandra îi întâlneşte pe Fredrik şi Karin Christensen, crezând că, poate, şi-a câştigat nişte bunici adoptivi întâlniţi în împrejurări mai ciudate.

Pragmatică şi simplă în aspiraţii, această viitoare mămică va deveni o stâncă de determinare datorită dorinței de a aduce pe lume un copil într-o lume în care, simte ea, binele trebuie să triumfe cu orice preţ.

naz4

Peste toate complicaţiile în care Sandra intră odată cu instalarea în Villa Sol a cuplului de vârstnici periculoși, ajunge să cunoască şi iubirea.

Se îndrăgosteşte de Alberto, poreclit chiar de ea Țiparul, unul dintre membrii frăţiei locale folosite de foştii ofiţeri hitleriști –  idilă ce nicio clipă nu pare doar o manevră a autoarei de a suscita interesul cititorului combinând personaje antagonice, deoarece în nararea ei nimic nu este prezentat de dragul de a şoca sau înduioşa prin trucuri sentimentale. Nici chiar pasiunea nu este însoţită de elemente romantice, dar este realistă, vie, penetrantă şi, oricât de ciudat ar suna, raţională. Îndrăgostiţii din acest roman nu se panichează în faţa forţei tulburării amoroase neaşteptate şi nepotrivite, ci o integrează natural în existența lor confuză, remarcând cu resemnare fatalistă doar că „iubirea te face să zbori”.

„Îmi plăcea mult de el, voiam să fie tatăl copilului meu şi ştiam, de asemenea, că, în ziua în care nu-mi va mai plăcea de el, îl voi urî”

“Ştiam că era o iluzie şi că nu puteam să iubesc cu adevărat pe cineva pe care îl văzusem atât de puţin, nici măcar nu ştiam ce fel de om era, nici dacă era un asasin sau un amărât. Mă sărutase doar, cu un sărut pe care îmi era frică să-l uit. Nu puteam continua să trăiesc doar amintindu-mi acea gură. Toată lumea avea buze şi limbă, şi tocmai asta era înspăimântător, că nicio limbă nu era ca a lui şi că, în mod sigur, nu voi mai întâlni niciodată vreuna ca a lui”

De dragul viitorului bebeluş şi în ideea principială a unei lumi mai bune în care acesta să se nască, Sandra decide să devină o eroină şi să smulgă secretele păstrate straşnic ale nedezvăluiților nazişti:

“Mă aflam printre victime şi călăi, între ciocan şi nicovală. Ia te uită cum viaţa tocmai îmi pusese în faţă o oportunitate ca să-l ajut pe Julián să demaşte această gloată. Mama putea să fie oricine, iar eu nu voiam ca fiul meu să aibă o mamă oarecare. Nu mai eram o copilă şi nici nu aveam să mai fiu vreodată, iar viaţa îmi oferea o ocazie, nu era momentul să fug.”

naz8

Citatele sunt fantastice, fără încărcări metaforice, dar incluzând putere de expresie, ca atunci când autoarea ajunge la descrierea lui Fredrik şi a lui Karin Christensen, cei doi norvegieni îndoctrinaţi în ura de rasă, el fost ofiţer SS, ea o fostă infirmieră care a lucrat în lagăr alături de el:

„Îmi imaginam cât trebuia să-i fie de greu pentru că nu putea să facă paradă de ea purtând-o la piept, nici să o arate altcuiva în afară de „fraţii” lui. Probabil că fraţii lui erau deja sătui de crucea aia plictisitoare, pentru că Fred era un parvenit, arian, într-adevăr, dar în fond, o persoană care ajunsese până în inima Reich-ului pentru a smulge gloria altora, pentru a pune stăpânire pe un loc. Pe el îl dispreţuiseră puţin, iar de Karin se temuseră, pentru că, pe vremea când ea s-a înhămat în treaba asta, avea nişte scopuri clare: să se apropie de Führer şi să-l seducă, să se molipsească de puterea lui şi să poată controla întreaga lume. Se răspândise zvonul că încercase să-i ia locul înseşi Evei Braun în inima lui Hitler”

… sau descrierea lui Sebastian Bernhardt – cel poreclit de către Sandra „Îngerul negru”:

„Era făcut din alt aluat, mai inteligent şi mai puţin fanatic. În acest punct al vieţii mele ştiam, mai mult sau mai puţin, cum respirau cu toţii. Aveau o gândire rigidă, egoistă şi o viziune complet interesată asupra vieţii, fără niciun fel de îngăduinţă. Erau sociopaţi, iar cei care nu erau bolnavi sfârşiseră prin a se îmbolnăvi. Nu aveam niciun interes să vorbesc cu ei, dar Sebastian era o altă poveste, era mai complicat şi, în fond, mai periculos. Probabil că nu se bucura făcând rău, nici punându-le cuţitul la gât semenilor lui, probabil credea că răul este necesar, că venea la pachet cu binele”

naz7

Autoarea nu încearcă să-şi sensibilizeze forţat cititorii, chiar şi în lagărele morţii acţiunea este mai degrabă descriptivă, fără nicio tentativă de manipulare emoţională, deşi ar fi avut material înfiorător dacă şi-ar fi dorit să facă acest lucru. Exact în asta constă impactul romanului, în faptul că lasă pe oricine să îşi extragă propriile concluzii, să urască sau să iubească aşa cum fiecare este pregătit să o facă, fără mijloacele artificiale de constrângere ale lecturii. Ar fi fost păcat dacă ar fi fost altfel, eventual transformându-se totul într-o bombă lacrimogenă stoarsă de autenticitate… Pentru ca o asemenea carte să existe, era nevoie de o scriitoare ajunsă la pragul maturizării emoţionale, iar Clara Sánchez este o asemenea autoare care poate panorama zbaterea umană ca din planarea unui vultur ce vede totul, dar nu se repede să sfâșie nimic, lăsând această alegere judecății cititorului.

Cuvintele însufleţite sunt râu, sunt curgere, şi îţi induc o transă care nu-ţi mai permite să te dezlipeşti de acţiunile ce ţi se perindă prin faţa ochilor secvență cu secvență:

Suferinţa, degradarea şi mizeria umană, dar şi ceea ce ea a generat inevitabil – eroismul şi conştientizarea, iar, mai presus de ele, iubirea, căci nu există nimic fără polaritate, iar josnicia extremă va naşte mereu conştiinţă la cel mai înalt nivel.

naz9

Vezi cu ochii minţii lagărele, simţi în nări mirosul de carne arsă venit de la cuptoarele care sunt adevărate crematorii umane, auzi ţipetele schingiuiţilor, te cutremură doctorii dezumanizaţi, în uniforme albe, mânaţi de curiozităţi bolnave precum a vedea care este rezistenţa maximă a unui om la durere, injectând venin în inimile deținuților jefuiţi de orice urmă de demnitate, şi infirmierele scelerate care se împodobesc cu bijuteriile victimelor la seratele dansante, fiecare perlă şi fiece diamant reprezentând o crimă teribilă. Nu poţi să te detaşezi de ură, neputinţă, disperare, simţi durerea trecutului ca pe una prezentă. Înţelegi că aceste momente vor rămâne săpate în memoria colectivă a umanităţii, ca simbol suprem al dezumanizării.

„Hitler era bolnav mintal şi ne afundase pe toţi în mintea lui teribilă. Trăiam în dezgustătorul creier al acelui bărbat, unde se petreceau cele mai monstruoase atrocităţi şi nu exista decât un singur mod de a ieşi din capul lui: moartea lui sau a mea. Nu suportam ca minunata viaţă, cu soarele, copacii şi cântecele ei să fie înspăimântătoare. Nu voiam să mă omoare demenţa lui, aveam să fac asta de bunăvoie şi privind cerul dacă era posibil, aşa că, stând jos lângă viroagă, am scos din buzunar un ciob din piatra pe care o smulgeam din carieră şi mi-am tăiat venele”

Am preferat, altfel decât cum procedez de obicei, să las citate mai lunguiețe să vorbească despre măiestria autoarei în arta scrisului, pe care ea nu doar o stăpâneşte, ci o şi şlefuieşte original, dându-i dimensiuni noi, reuşind să penetreze prin subtilitatea sa chiar şi mintea cea mai blazată şi stratul protectiv cel mai blindat anti-emotivitate al cititorilor bulversaţi de revelaţiile poveştii istorisite.

O carte care se recomandă direct prin lungi şi meritate aplauze la scenă deschisă.

images (3)

Romanul poate fi achiziționat pe site-ul anticariatului online Târgul Cărții la cel mai bun preț.

 

targul-cartii

 

Cronica literară executată in comuniune interpretativă de Natașa Alina Culea și Marius Andrei.

Anunțuri