povestioară SF câștigătoare a probei cinematografice din competiția SuperBlog, ediția 2016, pentru site-ul cultural Literaturapetocuri, unde sunt redactor

 

Limbaj Universal

 

Începutul molcom de toamnă ne permitea încă să ne afişăm juliturile eroice ce depăşeau tivul mânecilor tricourilor sau ale pantalonilor scurţi.

Ne-am strâns toţi patru în jurul bicicletei dezmembrate a lui Alex, trântindu-ne fiecare skateboardul credincios lângă noi, ca nişte cavalerişti în repaus.

 – La ce culoare te-ai hotărât? am întrebat învârtind în mâini pulverizatorul de vopsea mic şi buctucănos, cu aspect futurist.

– O să-i dau o tentă gri-metalizat din aia de arsenal.

– Din aia de-ţi sparge ochiu’? începu deja Sorin să critice alegerile cromatice biciclistice alexiene.

– Ei…

Toţi am tăcut brusc, întrerupţi de un zgomot ca un tunet subpământean. Un inexplicabil bulbuc verde crescu din pavaj, iar când se sparse, strada, trotuarul, peisajul erau aceleaşi, dar lumea era alta. În urma bulboanei vag lichide, rămăseseră două creaturi filiforme, nu foarte înalte, cu căpăţâni unghiulare şi ochi faţetaţi, caricaturi clasice de extratereştri.

– Farsă cu camera ascunsă! decretă Sorin neimpresionat.

– Hm… medită ceva mai profund Alex, ridicându-se de pe bordura trotuarului, gata ca totdeauna să deşurubeze orice zăreşte, pentru a afla din ce exact e făcut.

– Staţi toţi pe loc! S-ar putea să nu fie nicio farsă, şopti emoționat Daniel, omul de ştiinţă al grupului, împingându-şi ochelarii pe nasul pistruiat. Cred că suntem în plin Prim Contact!

– Ha?

– Tocmai am văzut un film science fiction foarte documentat. Aşa se numeşte orice primă întâlnire cu extratereştri.

– Ăla cu Jodie Foster? se interesă în continuare netulburat Sorin.

– Nu, altul nou, acum a apărut. Primul Contact / Arrival, cu Amy Adams şi Jeremy Renner. Îi fac recenzie şi m-au invitat la previzionare. E chiar excelent! Uite aici link cu trailerul şi cu prezentarea lui de pe site-ul intercomfilm! Oficial are premieră în cinematografe pe 11 noiembrie 2016!… i se răspunse îndatoritor şi cu o mişcare simbiotică din încheietură i se asigură toată informaţia necesară de pe smartphone.

– Alo, băieţi! Puteţi să vă concentraţi puţin? Hai să vedem ce e cu ăştia!

Extratereştrii scoaseră nişte piuituri.

– Cred că ar fi fost prea SF să vorbească limba română.

– Nici engleza măcar nu par s-o poată articula… deşi în filme…

– Cred că n-au văzut atâtea filme ca tine.

– Ar trebui să chemăm un lingvist şi pe cineva de la NASA. Aşa au făcut în Primul contact.

– Băi, taci odată cu filmele!

Omuleţii, între timp, se apropiară de noi, ignorându-ne totuşi, foarte interesaţi de skateboardere şi de dezmembrările metalice ale bicicletei lui Alex.

Păreau plini de perspicacitate, pentru că imediat au înţeles cum funcţionează şi cu țiuituri şi clămpăneli entuziasmate, unul dintre ei a sărit pe un skateboard şi a început să brăzdeze plin de eleganță profesionistă strada. Celălalt a luat la împins una din roţile scoase din ax ale bicletei, fugind repede pe lângă ea şi menţinând-o în echilibru. Erau într-un entuziasm paroxistic, sub privirile noastre sceptice.

– Crezi că o să mi-l fure? se îngrijoră careva, după un timp, privind în depărtări.

– Aha, au venit extratereştrii de la ani-lumină ca să-ţi fure ţie skateboard-ul!

Într-adevăr, se dovediră a fi cetăţeni ai galaxiei cinstiţi. S-au întors cu culoarea un pic schimbată, răsuflând greu şi înteţindu-şi clămpănelile şi piuiturile au scos nişte cuburi din … de undeva … nu am identificat buzunare, genţi sau îmbrăcăminte (deşi pielea lor ar fi putut fi nişte combinezoane foarte mulate). Ni le întinseră cu îndemnul mimetic de-a le-nșfăca. Simţindu-ne un pic ca şi cum am fi trecut de la coloniştii superiori ce arată mărgele sălbaticilor, la statutul opus, le-am luat ezitant şi am început să le învârtim stângaci în mâini. Din cel aflat la mine țâșni o hologramă desfăşurată dreptunghiular, ce reproducea minimizat întreaga scenă înconjurătoare. Ne vedeam acolo pe noi, pe ei şi străduţa necirculată din faţa casei lui Alex, pătată cu skateboard-uri şi maţele bicicletei sale.

– Uau! Ăsta da selfie!

Extratereştrii nu ne lăsară timp să ne dezmeticim din admiraţie şi ne presară creierașele fascinate şi cu capacităţile celuilalt cub. Au luat câteva fiare din bițigla lui Alex şi le-au introdus în mititelul cel pătrăţos ca nişte magicieni, apoi le-au scos iar afară.

– Un rucsac fără fund! tălmăceam eu.

Neumanii arătau fericiţi şi ne oferiră cele două cuburi cu acelaşi gest universal al cadorisirii. Normal că le-am apucat avizi!

– Crezi că ni le dau nouă?

– E clar că da! Comerţul e limbajul universal şi deşi nu ştim ce piuie ei acolo, toate semnele trocului, par să le cunoască.

– Aşa interpretezi tu faza că nu au mai lăsat roata şi unul din skateboard-uri din labe?

– Nici nu poate fi altfel interpretată! Priveşte cu ce grijă posesivă le ţin!

– Înseamnă că i-am fraierit!

– Poate că nu! Poate doar că ei nu s-au gândit niciodată la ceva cu roţi şi role. Poate civilizaţia lor se bazează pe cuburi sau alte chestii nerotunde. Şi pentru ei gadgeturile astea în faţa cărora noi suntem căzuţi în admiraţie, sunt la fel de puţin importante ca un skeit sau o țoaglă.

– Oare am mai putea schimba şi alte lucruri şi să mai primim alte minuni?

– Nu ştiu. Observi că au luat un singur obiect din fiecare. Nu cred că îi interesează dublurile, ci prototipul.

– Să încerc eu ceva…

Alex ridică în mâini pulverizatorul butucănos. Alienii îl priveau pasiv, strângând în schimb cu posesivitate la piepturi roata şi skateboardul.

– Iar acum, demonstraţia practică – sufletul comerţului, declamă Alex cu o atitudine de Steve Jobs altoit cu Tony Stark.

Trase o dungă stropită gri-metalizat lucitor de-a lungul ţevăriei verde a bicicletei.

Ochii faţetaţi ai extratereştrilor crescură într-o inconfundabilă expresie pofticioasă.

Comercianţii din noi rânjiră cu satisfacţie anticipativă.

 

ET2

 

Anunțuri