Floarea Albastră

         de Penelope Fitzgerald

Editura Nemira
Colecția Babel
Data apariţiei: 2017
Titlul original: The Blue Flower
Traducere: Dana Ionescu
Număr de pagini: 288

  Floarea Albastră este un roman istoric psihologic atipic, scris de o autoare cu ascensiune literară atipică.

  Debutantă târzie în arta cuvântului, căreia prin educaţie şi pedigree familial îi părea predestinată, Penelope Fitzgerald (1916 – 2000) concentrează în ultimii ani de viaţă succesul la care alții nu au ajuns nici în mult mai multe decenii de încercări. Premiile şi aprecierea criticii internaţionale îi confirmă valoarea stilisticii originale şi a modalitatății directe, incisive, de a aborda tematicile alese. În principal a publicat biografii romanţate despre personalităţile artistice care îi stârneau interesul, dar şi romane cu protagonişti nerealizaţi nici măcar prin prisma generaţiilor viitoare, din soiul preferat de ea pentru disecţie psihologică :  “…outsideri, inadaptaţi, artişti romantici, rataţi plini de speranţă, îndrăgostiţi ciudaţi şi neînţeleşi… fiinţe neașezate, care duc vieţi marginale“

BlueBlu

  O foarte bună documentare despre epoca istorică din care secționează şi această felie din viaţa lui Georg Friedrich Philipp Freiherr von Hardenberg (1772-1801), viitorul celebru filosof şi poet Novalis, permite autoarei să ne poarte cu lejeritate de la o întâmplare semnificativă a existenţei lui la alta, de la un personaj la altul, dintre cele care i-au influenţat opera. Aş compara uşurinţa ei de-a recrea şi de-a plonja în realismul vremurilor trecute cu prestaţia utopică a unui documentarist care înșfacă o camera de filmat şi începe să treacă invizibil dintr-o locație în alta, oglindind în imagine înregistrată tot ce vede. Într-o secvenţă insistă pe tânărul Fritz care încă nu ştim cine va deveni, în următoarele pe câte un membru al familiei selectat parcă la întâmplare, focusează pe masă, tacâmuri, felurile de supă şi mormanul de cartofi prăjiţi, alunecă imagistic peste aşternuturile care se schimbă şi se spală anual într-o casă de nobili, panoramează burgul sau malul râului unde băieţelul cel mic al familiei aleargă şi sare de pe un șlep pe altul. Nici datarea în liniaritatea timpului nu e stabilizată. La început intrăm în casa Freiherr cu un prieten oaspete al lui Fritz. Apoi îl însoţim în salturi secvențiale, pe el sau pe cei apropiaţi, în diferite orașe unde studiază sau trebăluiesc, chiar dacă evenimentele s-au petrecut înainte de prima incizie temporală.

novalishome

  Fără să citeşti nimic despre roman înainte, o să îţi ia un pic să cuprinzi ansamblul acestei disecții intime dezvăluitoare, mai ales că scriitoarea nu face nicio concesie în a-ţi da răgazul unei recapitulări explicative, ba, mai mult, folosind când numele de familie, când pe cele de după particulele nobiliare, când prenumele, când poreclele personajelor, te ameţeşte şi mai mult purtându-te rapid şi zăpăcit prin galeria ei saxonă de oameni şi fapte, păstrându-ţi însă avidă atenţia tocmai prin pulsaţia vieţii istorice pe care o simţi atât de reală. Dar și fără a pricepe tot planul mare, nu reuşeşti să te smulgi din vârtejul literar tocmai din cauza încântării pe care o simţi fiindcă te-ai trezit dintr-o dată într-un trecut restaurat perfect, chiar dacă încă nu ştii exact cu cine şi de ce. Important ţi se pare să nu se destrame atmosfera magică de întoarcere-n timp.

  Iar când ea se populează încet-încet cu nume cunoscute, cu mari personalităţi care pe moment sunt doar profesori ai tânărului Friedrich, în locaţiile universitare din Saxonia unde îşi desăvârșește educaţia, începi să crezi că ai prins sensul de definire al personajului în formare. Fiindcă cine poate avea o influenţă mai mare asupra filosofiei unui poet decât nume ca Goethe, Fichte, Herder, Tieck, Schelling sau fraţii Schlegel şi întregul cerc al romanticilor lui de la Jena?

novaliss

  Ei, ar fi cineva. O întrupare a eternului feminin. Căci ce reprezintă toată filosofia în comparaţie cu pasiunea unei iubiri? La fel de surprinzător, când prin eliminare se ajunge la identificarea nucleului inspirator al viitorului celebru romantic timpuriu Novalis, că muza lui nu e inteligenta fiică a gazdei sale, Karoline Just, care îl înţelege, îi apreciază geniul şi e îndrăgostită de el nemărturisit, ci o fetiţă de nici 13 ani, abia trecută spre adolescenţă, Sophie von Kuhn, care îi suportă prezenţa mai mult în virtutea normelor sociale decât pentru că i-ar încuraja amorezarea.

  Este memorabil momentul când în lungile ritualuri de curtare ale vremii, Fritz citeşte începutul romanului său rămas neterminat până la sfarșitul vieţii, dar care a impus în flosofia şi poezia lumii conceptul de Floare Albastră, întrebând-o apoi pe fată cam ce poate însemna această floare pentru protagonist. Iar Sophie, mult prea juna iubită, iritată ca de o interogare profesorală, încearcă să scape de răspuns prin trucuri evazive de limbaj adolescentin. Reflectarea unuia dintre simbolurile mondiale neantizatoare de timp şi spaţiu ale romanticilor are drept concentrare de sentimente o pasiune clocotitoare trecută printr-un intelect elitist educat, dar aţintită asupra unui suflet simplu, ca natura însăşi. Scuză de altfel perfectă pentru orice idealist iubitor al naturii şi al frumuseţii ei nealterate.

novalissophie

  Pentru cititorul român, rezonând eminescian, nu e o surpriză nici superficialitatea încarnării florii albastre, nici că ea va fi înnobilată şi ridicată pe culmile tragismului şi ale melancoliei de regretele poetului. Oftica – boala aproape romantică a secolelor trecute – însoţită de tusea sângerie bacoviană, bacilica moarte care pândeşte şi seceră pe cei fragili încă din tinereţe, părerea de rău de a nu fi intuit sfârșitul şi de a nu a fi fost lângă sufletul iubit atunci când poate era cea mai necesară o prezență alinătoare… iată încărcătură de sentimente ce se adună în Simbol şi îl completează, de abia post-factum, mult după insuflarea lui cu viaţă, ca şi cum ar fi avut el însuşi nevoie să crească şi să se maturizeze.

  Născut din contradicţii, în mintea unui tânăr nobil cu trai pe muchia scăpătării, spirit exuberant închistat în limitări sociale şi canoane religioase, cu o psihologie de însingurat, deşi provenind dintr-o familie numeroasă şi mereu înconjurat de colegi şi mentori, ce se realizează în carieră într-un domeniu distrugător de mediu (cel minier – al salinelor) în timp ce poezia lui ridică ode naturii virginale, îndrăgostit intens când iubirea nu-i e accesibilă, dar refugiindu-se în banalul realităţii zilnice când ea are nevoie de sprijin prezent… simbolul care dă titlul cărţii, Floarea Albastră îşi capătă doar prin încărcare cu pierdere şi durere dimensiunea metafizică inspiratoare. Dorinţa nedefinită tinzând spre infinit, atracţia irealizabilului, nostalgia pentru un ideal niciodată complet prefigurat…

blue

  Admirabil tur de forţă al scriitoarei britanice care ca autor străin a reuşit să refacă vieţi, idealuri şi psihologii din alte timpuri şi să îşi cuprindă cititorii atât de simbiotic în esenţa lor. Fascinant de descoperit originea noțiunii Blaue Blume, aşa cum reiese din biografii şi documentare. În conştiinţa noastră naţională, însă, Floarea Albastră va rămâne totdeauna cu nuanța melancoliei dulci, mai puţin atinsă de spiritul sumbru al romantismului timpuriu germanic, din ritmul mai senin în faţa întristătorului fatalism, al poeziei eminesciene :

Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

nemira

Acestă capodoperă literară apărută în Colecția Babel poate fi comandată pe site-ul Editurii Nemira

Mulțumim, Editura Nemira, pentru plăcerea  lecturii!

Anunțuri