Porțile de Foc

                                                                            de Steven Pressfield

 

Editura All / Allfa
Colectia Roman Istoric
Data apariției: 2016
Titlul original: Gates of Fire: An Epic Novel of the Battle of Thermopylae
Traducător: Roxana Eichel
Număr pagini: 448

 

  Poate vă amintiţi că la baza filmului 300 a stat un roman grafic cult pentru fani. Dacă am continua explorarea surselor lui de inspirație așa cum am dezghioca o serie de păpuşi Matrioşka suprapuse, următorul strat peste care am da nu ar fi direct istorisirile lui Herodot, Tucidide, Plutarh, sau ale altor cronicari timpurii care au trăit cel mai aproape de evenimentele reale, ci, între preistorie şi istoria modernă imagistico-cinematografică, de o extraordinară operă literară din 1988. Porţile de foc de Steven Pressfield. Un roman istoric de aventuri, dar și de dragoste, cu incursiuni psihico-filozofice în arta războiului, despe cea mai celebră confruntare eroică ce a avut loc vreodată. La thermos = fierbinte/foc pylae = trecători/porți – Termopile.

  Tot ce aţi găsit bun în primul 300 (cred că sunteţi de-acord cu mine că al doilea nici nu merită pomenit – tocmai pentru că nu a mai avut ca sursă de inspiraţie o carte ca asta), regăsiţi aici dezvoltat, extins şi desfăşurat mult mai pe larg. Tot ce era exagerat sau enervant în film, nu veţi reîntâlni şi în acest roman, aparţine strict epigonilor grafici.

termopile

  E clasica epopee a celor 300, dar îmbogăţită cu povestea vieţii unui simplu soldat. Privind străfundurile istoriei prin ochii lui, ca într-o celebră zicere, ai impresia că şi străfundurile istoriei te privesc pe tine – şi nu poţi să nu te-nfiori. Nu degeaba acest roman scris de un fost component al infanteriei marine americane a ajuns cartea de căpătâi a multor companii de soldaţi combatanţi care îşi vedeau în sfârşit înţeleasă şi teoretizată camaraderia, teama de dinainte sau din timpul luptei, dragostea de patrie care depăşeşte instinctul de conservare şi nobleţea sacrificiului suprem făcut pentru o cauză dreaptă.

  Vorbe mari pe care tot mai multă lume le ia astăzi în derâdere într-o societate multiculturală integraţionistă în care cei ce ies din corectitudinea politică şi devin lideri naţionalişti sunt de obicei ridicoli sau toxici şi periculoşi. Dar dincolo de ideologii dezvoltate în aceeaşi manieră în care extremismul religios apare din precepte morale care nu au nicio legătură cu el, datoria de a îţi apăra cultura, cetatea, familia, e codată în genele şi instinctele fiecăruia dintre noi. Astfel că oricine poate empatiza cu zidul de trupuri făcut de câţiva eroi, fără nicio şansă, în faţa unei invazii distrugătoare copleșitoare.

Sparta3

  M-au răscolit prea zdravăn implicaţiile mai adânci, umaniste, ale cărţii, pentru a începe, cum  era mai indicat, această cronică, povestind despre acţiunea în sine, pentru a convinge cât mai mulţi cititori să se lase prinși în mrejele ei. Pentru că, mai întâi de toate, romanul este unul istoric, de aventură şi de dragoste, cu informaţii pline de acuratețe despre Sparta, sistemul ei militar şi social, şi despre oraşele state din Grecia Antică, în general.

  Narațiunea se desfăşoară discontinuu, tocmai pornind de la finalul pe care îl cunoaştem toţi (dar care totuși ne va mişca până la lacrimi). Începe imediat după epica bătălie când, printre cadavrele spartanilor sfârtecați e descoperit sub un car de luptă, trupul plin de răni al scutierului ilot, Xeones.

Persanii fac toate eforturile să îşi readucă prizonierul la viaţă, din dorinţa Marelui Rege Xerxes de a descoperi prin interogarea sa, cum gândeau şi cine au fost adversarii care i-au ucis doauăzeci de mii de oameni şi au rezistat armatei lui uriaşe atâtea zile.

sparta6

  Parțial refăcut, Xeones se dovedeşte a avea el însuşi o poveste fascinantă, navigând pintre amintiri din copilăria idilică în cetatea părinţilor săi, prin adolescența nomadă după ce polis-ul i-a fost ars şi prădat iar părinţii ucişi, până la devenirea adultă odată cu înrolarea voluntară în rândurile iloţilor ce-i serveau pe spartani. Suferinţa din copilărie, când toţi ai lui au fost măcelăriţi şi a fost nevoit să bântuie pribeag pe dealurile suficient de înalte cât să-l protejeze – vânând şi vagabondând împreună cu verişoara sa, Diomaca, şi un sclav bătrân aproape orb, Bruxieus – îi va defini formarea caracterului războinic şi dorinţa de a fi parte a unei forțe invincibile. Iar asta în ciuda învăţămintelor civilizatoare ale bătrânului sclav de casă care încerca să păstreze educaţia aleasă a copiilor, chiar în acele condiţii de trai animalic, recitându-le din Homer.

  E memorabil momentul când, după dispariţia mentorului lor pacifist, cei doi adolescenţi aleg la răspântia drumurilor între Atena şi Sparta, fiecare în ce direcţie să o ia. Într-o parte Atena – oraşul lumină – cu democraţia lui incipientă, primitor cu imigranţii şi iubitor de cultură şi frumos, în cealaltă parte sumbra Sparta – cu militarismul său exclusivist şi violent. Deşi că femeie a unei cetăţii devastate a suferit fizic chiar mai mult decât băiatul, sau poate tocmai de aceea, pentru că încerca să găsească o lume unde violenţele masculine, violurile şi domnia forţei brute să nu mai fie regula primordială, Diomaca alege Atena. În timp ce pe Xeon, dorinţa de a nu se mai simţi neajutorat vreodată în faţa unui atac, îl face să-i prefere pe singurii care îi îngrozeau până și pe dușmanii ce i-au ars cetatea. Neînduplecaţii spartani.

sparta7

  Odată ce amintirile lui Xeones, desfăşurate în faţa scribilor împăratului, ne poartă în cetatea Spartei, suntem cuceriţi de galeria de personaje, nobili şi iloţi şi de stratificările sociale care i-au format. Xeon e acceptat mai întâi ca lucrător în grajduri şi apoi ca scutier al unui tânăr, Alexandros, fiul uneia dintre cele mai nobile familii ale Lacedemoniei, dar care, fiind doar un băiat frumos cu  o înclinată fire artistică, dublată de o sinceritate naivă, ce numai bine nu îi făce, era mai degrabă un neintegrat în sistemul spartan de caste. Chiar şi aceste maşini de luptă hoplite, care când îşi puneau căştile arătau ca nişte roboţi de luptă preistorici, erau la fel de umani şi la fel de diverşi între ei, asemeni oricăror altor individualități, indiferent de cultura din care fac parte. Există mame iubitoare şi protective în Sparta, fii care îşi doresc să îşi facă părinţii mândri chiar dacă nu sunt totdeauna capabili fizic, tineri impetuoşi sau  invidioşi, veterani ai războaielor ajunşi la înţelepciune şi modestie, spartani cu suflet de artişti atenieni şi servitori iloţi cu suflet de spartani.

Cu atât mai mult simţi eroismul tuturor acestor caractere diferite şi personalităţi tulburate de despărţirea de cei dragi, în clipa confruntării finale cu implacabilul sfârşit de la Termopile. Ei nu sunt numai nişte maşinării de ucis ci taţii, fraţii, fiii unor familii ce le plâng sacrificiul dar sunt mândri de ei, în acea dualitata spartană a eroismului ce trebuie dovedit şi de cei rămaşi în urmă.

Sparta2

  Impresionant unul dintre cele mai puţin laconice discursuri ale lui Leonida, dinaintea luptei :

 “Da, prin moartea noastră aici, cu onoare, în faţa acestor sorţi potrivnici, prefacem înfrângerea în victorie. Cu vieţile noastre semănăm curaj în inimile aliaţilor noştri şi ale fraţilor armatelor noastre, rămaşi în urmă. Ei sunt cei care vor obţine în cele din urmă triumful, nu noi. N-a fost niciodată scris în stele pentru noi. Rolul nostru astăzi e cel pe care îl ştiam de când ne-am îmbrăţişat nevestele şi copiii şi ne-am răsucit pe picioare să ne pornim marşul; să rezistăm şi să murim. Asta am jurat şi asta vom face

……….

Vor veni poate cărturari sau călători de peste mări, aduşi de curiozitatea privind trecutul nostru sau de setea de cunoaştere a celor din vechime. Vor privi peste câmpia noastră şi vor cerceta printre pietrele şi rămăşiţele poporului nostru. Ce vor afla despre noi? Lopeţile lor nu vor dezgropa nici palate strălucitoare, nici temple; târnăcoapele lor nu vor scoate la iveală nici arhitectură, nici artă nemuritoare. Ce va rămâne din spartani? Nu monumente din marmură sau bronz, ci asta, ceea ce înfăptuim noi astăzi, aici. “

Sparta4

  Cât de interesant e, în paralel cu istorisirea lui Xeones despre Termopile, să asişti la înaintarea armatelor persane imediat după trecerea de cei 300. Să te cutremuri pentru arderea Atenei, oraşul artelor, evacuat de atenieii în retragere şi să exulţi de satisfacţie odată cu victoria navală de la Salamina. Să fii martor la tremurul colosului invadator format din sute de popoare supuse şi la sfărâmarea lui odată cu victoria armatelor aliate ale Atenei şi Spartei la Plataea.

  Iar când povestea istorisită în roman se termină, păstrăm în minte un minunat personaj al lui Pressfield – scutierul străin Xeon – care a vrut şi a reuşit să devină spartan. Din cenuşa Atenei curăţată de sângele invadatorilor hăcuiţi renaşte o civilizaţie şi mai bogată cultural şi mai infloritoare, care ridică democraţia şi artele pe culmi ce vor fi mereu inspiraţie peste veacuri. Iar în urma spartanilor, exact cum spunea Leonida, rămâne sfidarea rezistenței supreme. Răspunsul pe care i l-a transmis Regelui Xerxes, care într-o ultimă ofertă de grațiere, când spartanii erau deja împresurați, argumenta că nu le vrea viaţa, ci numai armele :

– Molon labe!  – Vino și le ia!

sparta8

Dacă v-a plăcut romanul Porţile de foc, o să vă încânte şi Armata pierdută sau Alexandru cel Mare de Valerio Massimo Manfredi, publicate de asemenea la Editura All

Mulţumim, Editura All, pentru acestă extraordinară epopee din Colecţia Roman Istoric așteptăm cu nerăbdare și alte cărți ale aceluiași autor.

download

Anunțuri