Poveste de iarnă

 

 Era început de decembrie dar căzuse mai multă zăpada deodată decât în întreaga iarnă trecută la un loc. Totul era alb. Fiecare pas pe care îl făceai devenise o dezvirginare de teritorii nicicând umblate, iar el se simţea alături de ea ca alături de cel care conducea condamnaţii spre locul de execuţie (daca o fi existat vreodată o asemenea specializare… tre’ sa fi existat… probabil era acelaşi care îi şi lega la ochi).

  Ea îi explicase dulce si calm cu nişte zile-nainte că pur şi simplu se intâmplase să se indrăgosteasca nebuneşte de ea un grecotei bogat care o sa o ia de nevastă. Că o să îl ajute să-şi administreze hostelul al carui proprietar e (săracul, câtă dezamagire il va lovi cand va constata ce antitalent total e fetiţa la matematică si la orice socoteală cât de mică). Că ea nu poate să scape o asemenea ocazie şi că, desigur, iubirea lor a fost cel mai frumos lucru din viaţa ei şi îi va ramâne veşnic o amintire de neşters.

Ce să mai replici la atâta logică? Poate doar să vă permiteţi o ultimă explozie romantică, care tot ei îi trecuse prin cap, pentru că el nu a mai fost in stare să aibă nicio inițiativă inteligibilă de atunci, din cauza şocului.

  Se cunoscuseră la un bazin de înot, el antrenându-se cu echipa de polo, ea bălăcindu-se in zona cu apă mică si chicotind aiurea cu nişte prietene. De atunci, pentru a sărbători evenimentul, in fiecare dată de 5 din fiece luna, organizau un rendez-vous memorialistic într-un bazin. Înotau până în mijlocul lui şi exact in centru se sărutau lung si cu patimă,  jurându-şi dragoste eternă. … Iar cum data de 5 se nimerise in aceasta ultimă săptămână împreună, ea hotărâse ca tradiţia trebuie respectată pentru ultima dată.

  Cumva diferit, totuși. Pe lângă piscinele acoperite, oraşul are un ştrand uriaş cu vreun sfert de duzină de bazine, care ocupă de unul singur partea nepopulată a malului Mureşului. În perioada aceea iernoasă, ştrandul era complet pustiu şi zăcea sub nămeţi. Au traversat un pod mic de pontoane aşezat peste râu de administraţie ca să nu mai ocolească cetaţenii toată zona de parcuri până  la podul cel mare din centrul urban. Podeţul din bărci metalice era acoperit de gheaţă si alunecos, aşa încât travesarsarea lui pe vreme de iarnă părea o mini-aventură in sine. Fiecare pas răsuna a rugină și a cavernă, sporind şi mai mult senzaţia de înaintare spre execuţie. Unde podul de pontoane = culoarul morţii cu ecourile sale lugubre. Masculul eroic din el aproape că ar fi vrut să alunece naibii amândoi in râu, să facă hipotermie şi să moară.

  Dar au ajuns pe ştrand. Imediat i-a întâmpinat un câine flămând care aştepta cu burta lipita de coaste orice fiinţă vie debarcată în pustietatea înzapezită a malului său, doar-doar va primi niscaiva mâncare. Ea a scos înduioşată câteva jeleuri pe care animalul le-a hăpăit bucuros. L-a mângâiat plină de afecţiune pe cap încurajându-l :

 –  Hai, că rezişti tu pâna la primăvară. Să vezi când vine căldura cum va năvăli mulţimea aici şi te va hrăni până vei deveni un obez.

 –  Nu mai pune mâna pe toate javrele, nu se putu el stăpâni sa îi facă și acum observaţia tipică de neiubitor de animale.

 Au înaintat în continuare prin zăpadă, unde în afara de urmele câinelui şi ale lor nu se mai vedea niciuna. Ninsoarea se înteţise. Fulgii erau imenşi, parcă se rupea cerul. Pe duşuri atârnau ţurţuri de gheaţă, orice construcţie umană peste care se prelinsese vreo picătura de apă cândva, dezvoltase stalactite si stalagmite. Bazinele erau însă goale, doar înălbite de nea.

L-au ales pe cel mai mare.

 – Mai vrei să coborâm ? O să ne scufundăm în zăpada, râse ea.

 – Dacă e tradiţie, tradiţie să fie. Am avut opt îmbrăţişări in lichidul ce ne-a unit, mi se pare logică o a noua, cea finală, in el îngheţat asemeni iubirii noastre.

 – Daaaa. Nu-i aşa că e cea mai frumoasă despărţire imaginată vreodată ? se alintă ea. O să o ţinem minte toată viaţa.

 El nu mai zise nimic dar o privi aproape cu ură din colţul ochilor. „De parcă ar avea vreo boala incurabilă si ar muri mâine”, gândise. „De parcă nu ar fi doar o curvă ticăloasă care se duce cu unul pentru bani, călcând în trecere ca pe nimic sub picioare, toată dragostea ce i-o port.”

 Au coborât scara metalică, îngheţată, cu mare atenţie pentru că bazinul aşa gol, doar cu zăpada de pe fund, părea cu adevărat îngrozitor de adânc. Dar stratul de ninsoare depusă  ce il acoperea nu era mai gros ca oriunde altundeva in exterior. Au înaintat până în centrul lui cu aceeaşi senzaţie de exploratori dată de fiecare pas făcut acolo unde nimeni nu mai călcase nicicând. Star Trek, nu alta.

 – Aici pare punctul nodal, râse iar ea. Se hlizea intruna.

 – Da. Punctul terminus.

 Urmau să se sărute. Ultimul sărut.

 Nu o mai facuseră de doua săptămâni, de când ea işi cunoscuse elenul, şi cumva renăscuse de undeva de prin ei, senzația de întâia oară.

 – Şi apoi chiar nu vom mai vorbi nici măcar la telefon? Simţi tu precis ca aşa e bine?

 O spusese el, dar cu o intonaţie mai feminină si mai plângăcioasă în voce decât oricare pe care o avusese ea vreodata. Îşi urî slăbiciunea.

 – Ne va fi mai uşor. Şi mie şi ţie… Măcar un timp trebuie sa fie aşa.

 Avea vocea sigură a celei care ştie ce face şi zâmbetul îi era la fel de îngheţat ca tot ce era in jur, dar conţinând in răceala lui şi acea compasiune faţă de muritori a zeităţii care are cu totul altă treabă, mai importantă. Un zâmbet pe care nu i-l mai văzuse niciodată deşi îi ştia fiecare micro-liniuţă a chipului.

 Se năpusti cu turbare asupra buzelor ei, morfolindu-le, ridicândui-le de pe gingii, frecându-şi dantura de dinţii ei, înfingându-i limba cât mai adânc în gât, ca într-o penetrare sălbatică.  Fata răspunse la început înţelegătoare, deşi puţin surprinsă că luat de val el e in stare să strice un sărut pe care îl programase ca perfect şi de ţinut minte pentru totdeauna. Întelesese ce o sa se întâmple numai când el deja îi pătruse cu mişcări febrile sub pulovăr, frământându-i cu duritate sânii în timp ce cu mâna cealaltă începea să îi tragă-n jos pantalonii. Încercă să-l oprească imobilizându-i capul intre palme si obligându-l să o priveasca in ochi :

 – Acum sunt a altcuiva, întelegi ? Gata ! A altcuiva.

 Dar privirea lui sticloasă şi înceţoşată o convinse de zădărnicia oricărui apel la raţiune şi se lăsă să cadă în zăpadă cu el peste ea, posedând-o pe covorul imaculat de nea cu răutate, ca şi cum ar fi vrut mai înainte de orice să o doară, ca să işi aminteasca veşnic astfel momentul.

După ce terminase, a rămas doar un frig teribil si lipicios. Şi ninsoarea se oprise de tot.

  Ea s-a strâns in haină ca-ntr-un cocon, a urcat scăriţa pentru a ieşi din bazin parcă-n transă şi a continuat să meargă cu câţiva paşi înaintea lui. El i-a ridicat din zăpadă   poşeta şi mănuşile, a aruncat o privire de pe marginea bazinului în adâncul lui unde doua urme de paşi se sfârşeau intr-un cerc de tăvăleala şi reveneau şovăitori înapoi. Apoi a urmat-o la fel de tăcut.

  Aproape de podul de pontoane li s-a alăturat câinele dând din coada şi au înaintat aşa în şir câteva clipe, până când el a ajuns-o din urmă, i-a inmânat lucrurile, a sprijinit-o când era să alunece în timpul traversării şi apoi, reveniţi în oraş, a condus-o pe drumul cel mai scurt până acasă.

 – La revedere, Diana.

 – Adio.

 O uşă trântită şi nu a mai văzut-o niciodată.

Pretty girl walking on frozen lake

Anunțuri