“Întotdeauna ceva moare atunci când are loc festinul leilor”

           Festinul leilor

(volumul 1 din Saga Familiei Courtney)

                                      de Wilbur Smith

Editura RAO
An apariție: 2010
Nr. pagini : 576

1

  E imposibil să nu fi zărit o carte a lui Wilbur Smith prin librării, pentru că scriitorul sud-african are traduse în limba română două serii epopeice cu multe volume şi un thriller căruia i s-a făcut publicitate chiar cu afişul coperţii – ăla în care gura unei fete e acoperită de o mâna criminală și ni se sugerează detalii despre o răpire spectaculoasă. Am citit înainte de Festinul leilor, thriller-ul respectiv , În pericol şi …. volumul nouă!!! din saga despre al cărui prim roman vreau să povestesc acum, Păsări de pradă. Amândouă excelente.  Aventuri palpitante. Context istoric fremătător.  Scene de înfruntare armată şi psihologică. Momente romantice sau intens erotice. Un autor sigur-sigur pe gustul masculin. Despre cât de suportabil e şi de feminitate, n-aş putea garanta. Dacă vă simţiţi bine cu Ken Follett şi Jeffrey Archer, închipuiţi-vă cum ar arăta stilul lor cu un pic de violenţă şi sadism în plus, şi îl aveţi astfel pe Wilbur Smith… Spuneam că am început cu volumul nouă al acestei extraordinare Saga a familiei Courtney. Întâmplător am nimerit un roman care nu era legat prin acţiune de restul volumelor, este un fel de prequel – se petrece în secolul 17, pe când ăsta în 19 – practic e cu stră-străbunicii personajelor de acum, când navigatori mai mult piraţi decât exploratori, tocmai descopereau un nou teritoriu de continent sălbatic: Africa sudică… Dar asta nu înseamnă că toate  nu au continuitate şi puteţi începe cu oricare. Ştiu acum că măcar primele două sunt cu acelaşi personaj principal. O să înşir la sfârşitul recenziei şi toate denumirile volumelor în ordinea apariţiei.

  Orice roman istoric se poate numi astfel în măsura în care reuşeşte să te transpună din lumea modernă în vremurile altei perioade temporale. Când amănuntele din el îţi recreează cât mai fidel atmosfera şi te fac să simţi panorama altei epoci, cu pulsaţia locuitorilor ei din trecut, care are de cele mai multe ori un cu totul alt ritm decât cel al cetăţenilor din prezent. Din punctul ăsta de vedere, Wilbur Smith e desăvârşit. Cunoștințele lui despre continentul negru sunt extraordinar de vaste, amănunţite şi variate. Ne poate purta cu o pricepere de ghid atotştiutor prin partide de vânătoare – identificând fiecare animal pe care îl zărim,  în amuşinări inter-rasiale – cunoscând istoria fiecarui trib de băştinaşi cu care ia contact colonistul alb, prin exploatări miniere aurifere – explicând detaliat procesul de extracţie şi concasare, la bursă – cu operaţiuniile și mașinațiuniile sale,  ne implică în comerţul cu fildeş – numărând stocurile de colţi de elefanţi masacraţi, sau în bătălii navale – numindu-ţi fiecare bucăţică de frânghie atârnând pe catargul unei corăbii , cu denumirile vremii …

3

  Personajele lui au realismul epocii lor. Dacă negrii par prea supuşi sau prea sălbatici, e pentru că aşa erau (nu pentru că ar fi el incorect din punct de vedere politic – cum s-au găsit unii să îl acuze). Dacă albii au unele reacţii în care cititorul nu se regăseşte pentru că vede imediat alte soluţii, e pentru că asta era societatea de atunci. Aşa era gândirea, astea erau blocajele culturale. Altfel  Madame de Tourvel din Legături primejdioase s-ar fi mutat într-o căsuţă izolată şi însorită pe malul mării în Italia, în loc să se stingă de disperare că a fost compromisă şi părăsită, iar recrutul îndrăgostit care a primit patru pene ca simbol al laşităţii pentru că nu s-a dus la război în The Four Feathers, îşi lua iubita şi emigrau în America, în loc să îşi piardă ani din viaţă şi bucăţi din trup doar ca să le returneze prietenilor lui întemniţaţi prin Sudan, după ce îi salvează. Şi era cam gata cu poveştile frumoase pline de onoare ale altor vremuri… Singurul reproş pe care îl poţi face felului în care îşi spune istorisirile Smith, e că uneori are o apucătura ce pe mine mă irită groaznic : face câte-o referire spoiler la ce se va întâmpla în viitor în acelaşi loc sau cu acelaşi personaj în circumstanţe similare. Dar obiceiul ăsta nu l-am regăsit în cărţile mai noi, probabil că era o calibrare de început a formării sale scriitoriceşti.

  Festinul leilor este stratificat in trei bucătoace sedimentare/capitole gigant care marchează etapele din viaţa membrului clanului Courtney urmărit cel mai îndeaproape.  În prima parte, Sean e prezentat de la vârsta copilăriei în familia sa de colonişti britanici din Natal (Africa de Sud). Un incident nefericit într-o joacă de-a vânătoarea cu frățiorul său Garrick, va marca dramatic destinul celor doi copii. În adolescenţă şi în tinereţe, Sean va avea mereu grijă de fratele lui, cu vina şi remuşcările apăsandu-l şi dictându-i toată atitudinea faţă de el. … Băieții cresc, maturizarea vine repede şi cu duritate printre colonizatori. Începe războiul cu zuluşii, care într-un mod complicat şi deviant, asortat pe lângă moarte cu iubire și gelozie,  va duce la despărţirea celor doi fraţi.

2

  Partea a doua a romanului cuprinde aventura miniero-bursieră a lui Sean. Succesul său de la simplu hoinar implicat în goana după aur, la stâlp de baza al societăţii unui Johannesburg embrionar, în plină formare, care se dezvoltă și el de la parcelele delimitate cu beţe şi sfori ale minerilor, la un oraş cosmopolit al afacerilor.  E cea mai prosperă perioada a lui Sean Courtney şi a noului lui prieten, Duff, dar rivalităţile sunt dure în lumea acumulării de bogăţie şi la fel ca în natura sălbatică a savanei africane, cei mai puternici îi sfâşie pe cei mai fragezi. Sean este asociat datorită forței sale cu leul, cumva subliminal în această saga, însă chiar şi leii trebuie uneori să-şi accepte eşecurile.

  În partea a treia, Sean Courtney, însoţit în continuare de servitorul lui credincios – zulusul Mbejane şi amicul său de viță nobilă, dar la fel de aventurier ca şi el  – Duff, o iau de la început, într-un nou domeniu. Cel al exploatării fildeşului şi al vânătorii de elefanţi. Se înfiripă poveşti de dragoste tulburătoare în trecerea de la răsfățul bunăstării la peripluul prin sălbăticie. A lui Duff cu voluptoasa hotelieră Candy, a lui Sean cu o fiică de buri nomazi, Katrina. Anume în această ultima parte a romanului simţi mai intens ca oricând că adevăratul personaj principal nu e totuşi niciunul dintre eroii lui umani, ci Africa în sine. Cu ţinuturile sale sălbatice, cu frumuseţea ei maiestuoasă, încă virginală. Pângărită de omul ce încearcă s-o exploateze, dar răzbunîndu-se fără milă, sufocându-i în propria abundență exotică pe atât de mulţi din cei ce încearcă să profite de ea.

continuare…

Anunțuri